Vulcanii Noroiosi

 

Vulcani noroioşi reprezintă formaţiuni create de gazele naturale  provenind de la peste 3.000 de metri adâncime, care trec printr-un sol argilos, în combinaţie cu apa din pânza freatică. Gazele împing spre suprafaţă apa amestecată cu argilă. Nămolul format de acestea iese la suprafaţă şi, în acele locuri, se usucă în contact cu aerul, formând nişte structuri conice asemănătoare unor vulcani. Nămolul ieşit la suprafaţă este rece, deoarece vine din straturile de argilă.

Se cunosc pe glob în total circa 1.100 de vulcani noroioşi. În Europa sunt foarte puţini vulcani noroioşi pe continent, cum ar fi cei din Azerbaidjan, mai mulţi există însă sub mări, cum ar fi spre exemplu vulcanii noroioşi din apele Norvegiei, cei din mările Caspică şi Barents. În afara Europei, fenomene similare se pot observa în Siberia, Australia şi insula Trinidad din Caraibe.

O erupţie actuală foarte gravă a unui vulcan noroios, care a avut loc la 29 mai 2006, are loc în estul insulei Java (Indonezia) în localitatea Sidoarjo, situată la 20 km sud de importantul oraş Surabaya. Erupţia s-a intensificat cu timpul, ajungând în noiembrie 2006 până la 125.000 m³ de noroi pe zi.

În România, cea mai importantă locaţie este cea din judeţul Buzău (vezi şi articolul Rezervaţia Vulcanii noroioşi). La o scară mult mai redusă, fenomenul este întâlnit însă şi în alte regiuni ale României, precum Podişul Moldovei şi Podişul Transilvaniei.

Declarata inca din anul 1924 monument al naturii, zona Pâclele Mari – Pâclele Mici (situata in apropierea comunei buzoiene Berca) este singurul loc din Europa in care pot fi vazuti vulcani noroiosi, fenomene similare inregistrandu-se doar in Siberia si in Australia. De altfel, Romania este o tara – se pare – prielnica vulcanilor noroiosi: astfel de fenomene se produc frecvent in Subcarpatii de Curbura (in special in zona Buzaului), dar au mai fost semnalate, in ultimii 150 de ani, si in alte locuri (langa Ocna Sibiului, la Homorod, la Bazna, pe dealurile Transilvaniei, dar si in anumite zone colinare din Moldova – unde micii vulcani noroiosi erau numiti “gloduri” sau “ochiuri de gloduri”). Totusi, formele cele mai interesante de vulcani noroiosi – si cu dimensiunile cele mai mari – pot fi intalnite in rezervatia mixta (geologica si botanica) situata la 12 kilometri de Berca, cu o suprafata de aproximativ 30 de hectare.

In zona Pâclelor Mici, pe o suprafata de aproape 10 hectare, se afla cei mai multi dintre vulcanii noroiosi, de forme extrem de variate, dar de dimensiuni relativ reduse. Aici pot fi vazuti vulcani deja formati, cu cratere in forma unor trunchiuri de con, avand inaltimea intre 2 si 8 metri, iar in varf – mici lacuri de “lava” rece, mai exact un amestec de pamant si apa. Aceasta pare sa clocotesca, scotand bulbuci provocati de gaze. Noroiul, adus din straturile din adancimea scoartei pamantesti, este impins si el – continuu – de gazele naturale spre gura vulcanilor, de unde se prelinge pe versantii acestora, sub forma unor paraiase. Aceste mici rauri negricioase se usuca treptat, modificandu-se astfel in permanenta peisajul. In acelasi timp, se formeaza noi “cratere”, care au la inceput marimea unui nasture.

Zi de zi, noroiul impins de gaze face ca aceste cratere sa se mareasca, intinzandu-se unele catre celelalte, pana se unesc intre ele, dand nastere astfel unor guri de vulcani cu diametre de 2 – 3 metri.

Marginile acestor cratere sunt foarte inselatoare: desi par solide si sigure, numai anumite portiuni sunt formate doar din noroi intarit, restul zonelor fiind acoperite de simple cruste sau ramanand inca umede pe directia lavei care se scurge incet.

La cativa kilometri spre nord-est este situat platoul Pâclelor Mari, cu o suprafata de aproape 20 de hectare, numele acestuia fiind legat de dimensiunile foarte mari ale celor trei vulcani principali aflati in centrul platoului. Diametrul fiecaruia dintre acesti trei vulcani masoara peste 100 de metri. “Poalele” vulcanilor de aici sunt foarte intinse, iar pe acestea apar mai multe cratere secundare si limbi lungi de noroi vinetiu, adesea amestecat cu suvite de titei. Doar cativa copaci reusesc sa supravietuiasca – mai la departare de cratere – pe aceste terenuri sterpe, “inundate” de noroi si acoperite de un strat gros de namol solidificat. Totusi, ca prin minune, pe acest taram neprimitor traiesc doua plante foarte rare: Nitraria schoberi si Obione verrucifera – dupa denumirea lor stiintifica. Sunt plante halofile (adica se dezvolta intr-un mediu sarat, avand de asemenea nevoie de saruri pentru hrana), protejarea prin lege a acestora fiind unul dintre motivele pentru care zona Pâclelor Mici a fost declarata rezervatie naturala.

http://ro.wikipedia.org